Duminică s-a stins din viață Ioan Mitrache, profesorul nostru de matematică și dirigintele nostru din liceu. A fost un om deosebit, un profesor bun și cred că noi, cei cărora ne-a fost diriginte, suntem norocoși că am avut ocazia să-l avem și ca mentor, ca formator de caractere. Avea un arsenal deosebit de variat ca să-i găsească fiecăruia din noi coarda sensibilă și să-l motiveze. Mie în particular, când mai luam câte un 8 la vreo lucrare, îmi mai născocea 0.05 de undeva și spunea „bine Frâncu, nota 8.05, cu pomana 9”. Și se asigura că mă simt atât de prost, încât data viitoare nu mai exista să iau sub 10. Și vreme de patru ani nu mi-a convenit că-mi spunea întotdeauna că „informatica e sora mai mică a matematicii”. Mi-a trebuit un master la MIT ca să încep să-i dau dreptate.

A fost un om erudit și citit; în primii săi ani de carieră a predat limba franceză, până și-a găsit un post de matematică. Mai târziu a fost și directorul Liceului de Informatică din București. La înmormântarea lui au venit elevi de-ai săi din muuulte generații, din 1966 și până în 2000.

La revedere, domnule profesor!

Am fost colindați și noi zilele astea, de patru grupuri, din care trei au turuit repede „Domn, Domn să-nălțăm”. Parcă acum câțiva ani parcă nu era așa, parcă cei mici depuneau ceva mai mult efort și colindele erau mai variate. E păcat că se sistematizează și colindatul, se reduce la esență, o ia pe panta spre minimalistul „Trick or treat”.

Dar a fost frumos oricum. Kudos Daria, care ne-a aprovizionat cu ciocolățele, că altfel eu eram ca o floare, nici n-aveam ce să le dau.

Și când spun ticălos, mă refer la faptul că vine cu sofisme ca să păcălească acea parte din electorat care poate nu stă așa de bine cu matematica. Iar exploatarea prostimii se numește, de mii de ani încoace, ticăloșie. Un exemplu, văzut la (pardon) Antena 3, este un domn cu mustață de la PSD care se revoltă că, vezi doamne, în unele secții din Spania a votat un om la 20 de secunde. Înșelătoria, pe care eu sunt convins că PSD-ul o înțelege foarte bine, este că, deși un om nu poate vota în 20 de secunde, totuși 6 oameni pot vota în 120 de secunde. Tot ce îți trebuie sunt 6 oameni care să-i servească în paralel pe alegători, 6 pixuri și probabil vreo 2-3 ștampile și 2-3 cabine. Se numește paralelizare sau pipelining, nu vă faceți că nu știți.

Am o milă adâncă pentru un om care se scoală de dimineața cu gândul că trebuie să-i mintă pe cei mai proști decât el.

Sunt in trecere prin Londra, am cumparat acces la net ca sa citesc stirile, ca n-am mai rabdat, si mi-au ramas 10 minute, asa ca am zis sa si bloghez ceva. 🙂

Bravo Traiane, cam la mustata dar ai reusit. Nu-mi vine sa cred ca 50% din tara traiesc in lumea lor idilica. Vot de blam sa-i dati lu’… mama dumneavoastra, aici a fost vorba a alege intre un comunist sau un presedinte cat de cat normal. In fine, bine ca s-a terminat cu bine.

Daca ne-am ales cu ceva din campania asta, am invatat pe ce surse de stiri si sondaje ne putem baza si care din ele modifica adevarul mai ceva ca-n 1984. Cine are urechi de auzit, sa auda. Si poate de data asta tineti si minte, nu uitati de la mana pana la gura.

Nu votez cu Geoană pentru că, acum 20 de ani, Ion Iliescu a pregătit trenuri pentru mineri și i-a primit la București cu brațele deschise ca să-i snopească în bătaie pe protestatarii pașnici din Piața Universității, în special pe studenți, pe intelectuali și pe orice oameni cu ochelari, mapă, blugi sau plete. Dacă Geoană îl învinuiește pe Băsescu că „inventează lupte cu trecutul”, atunci este mai prostănac chiar și decât i s-a dus buhul, pentru că ne ia pe toți de amnezici. Ceea ce s-a întâmplat acum 20 de ani nu este, din păcate, o invenție. Eram mic și n-am înțeles pe moment ce vedeam la televizor, dar am ținut minte, pentru că asta fac copiii, și am înțeles mai târziu.

Faptul că pentru PSD candidează un neica nimeni pe nume Geoană mă lasă rece. Chiar dacă n-ar fi marioneta lui Iliescu și a tagmei din PSD, chiar dacă ar fi un om pe picioarele lui, simplul fapt că stă de bună voie în partidul lui Ion Iliescu este, pentru mine, un semn fie de prostie, fie de aviditate de putere mai presus de orice morală.

Sigur, nu cred că o revenire a PSD-ului la putere înseamnă, textual, noi mineriade și noi vremuri de teroare. Dar asta nu din cauză că PSD-ul s-ar fi remaniat, ci doar datorită faptului că vremurile s-au schimbat și că lumea este mai conectată și mai cu ochii pe ei. Nimic nu scuză nici nu schimbă adevărul lucrurilor petrecute în anii ’90. Atunci, Ion Iliescu a renunțat la subțirea spoială de adept al democrației și a arătat cât de înrădăcinat este în dictatură și în metodele ei. El a scăpat cu fața curată și a condus România timp de 10 ani pentru că românii… se dumiresc mai greu. Moștenirea lui Iliescu este o plagă, o ciumă, o devastare care se întinde, poate nu la infinit, dar în mod sigur mai departe de 20 de ani, mai ales câtă vreme el este încă în partid.

Dacă aveți de gând să votați cu Geoană duminică, ați face bine să nu-mi spuneți, pentru că am să o interpretez ca pe un afront personal și am să am o părere mai proastă despre voi. Nu cred că a fost vreodată în istoria post-decembristă a României o situație mai în alb și negru decât acum. Un vot pentru Mircea Geoană este echivalent cu invadarea Poloniei de către Hitler.

Suntem din nou în San Francisco de vreo două săptămâni, și pentru încă vreo două, și nu prea am cu ce mă lăuda, decât că dăm turul restaurantelor pe-aici. Pe unde eram clienți mai fideli ne-au luat patronii la întrebări, că unde am dispărut. 🙂

Daria mai și lucrează la o teză printre picături, se mai și vede cu colegii de școală. Eu stau cuminte acasă. 🙂 Mi-am cumpărat și un telefon nou, un HTC Hero (cu Android pe el, cel făcut de Google) și mă tot joc cu el. A fost cu cântec și cu telefonul ăsta, pentru că am cumpărat versiunea „internațională”, care s-a nimerit să fie tocmai cea de Thailanda / Malaiezia / Vietnam și care avea un sistem de operare foarte slab. Și deci am pierdut cam o noapte întreagă învățând cum să instalez sistemul de operare normal pe el, așa cum l-au intenționat Mama Natură și Google.

Am recuperat și toate episoadele cu care rămăsesem în urmă din serialele mele favorite (Family Guy, Shouth Park, Simpsons, Curb Your Enthusiasm, ceva CSI…). Una peste alta, avem o toamnă grozavă. Doar de vreo două zile încoace suntem supărați că a început să plouă.

S-a lansat și în România Call of Duty 4: Modern Warfare, un joc unde mergi și tragi. N-am jucat niciodată genul ăsta de jocuri, nici n-are importanță, dar m-a frapat că prețul oficial e de 180 de lei, adică $63, când în State îl poți găsi pe internet cu $33, sau probabil vreo $40 cu tot cu taxe și cheltuieli de expediere.

Trebuie să fii un imbecil notoriu să crezi că poți salva o paradigmă depășită (cea de a vinde software pe bani) ridicând prețurile. Să nu dați bani pe așa ceva, că atunci observația din titlu vi se aplică. 🙂 Trăiască torentele.

Încercarea mea de a recicla e tot mai pirpirie. Acum mă izbesc de lipsa documentației pentru București. Am căutat pe internet, dar există foarte, foarte puține resurse. Din câte știu, municipalitatea este cea care decide ce containere să amplaseze și ce ai voie să pui în fiecare container, pentru că în final municipalitatea este cea care colectează aceste containere și le reciclează pe fiecare corespunzător. În special plasticul este parșiv, există zeci de feluri de plastic și, dacă vrei să fii ortodox, nu le poți pune pe toate la grămadă, pentru că nu toate se reciclează la fel.

Pentru San Francisco există zeci de pagini de informații, cam în genul ăsta (dați click și pe „green cart”, că și acolo e interesant). Noi aveam și o fițuică de o pagină pe care o țineam pe frigider și ne uitam pe ea ca să vedem dacă un plastic se putea recicla sau trebuia aruncat.

Știe cineva ce tipuri de plastic pot recicla în clopotele din București? Momentan, nu pun decât sticle de plastic (cum ar fi de apă minerală). Știu că dacă pui tipuri de plastic nepotrivite, poți face mai mult rău decât bine.

Printr-un efort supraomenesc, având și avantajul că de vreo trei luni n-am mai făcut poze noi, am reușit să ajung la zi cu pozele pe internet. Am publicat tot felul de poze, mai vechi și mai noi, unele destul de frumoase.

• Vizita lui Lucian (vara 2009)
• Joshua Tree (ianuarie 2009)
• Revelion 2009
• La biserică (ultima duminică din 2008)
• New York (decembrie 2008)
• Point Lobos (noiembrie 2008)
• Vulcanii Noroioși (august 2008)
• Ceremonia de absolvire a Dariei (mai 2008)
• Baloane de săpun (aprilie 2007)
• Sărbători (decembrie 2006)
• Niște dovleci (noiembrie 2006)

Repatrierea asta e un izvor nesfârșit de inspirație. 🙂 Chiar visam să pornesc un blog cu un gând pe zi din perioada asta, dar mă mai gândesc un pic. Pare totuși că am arhisuficient material. Așadar:

1. Sun la RDS pentru fibră optică. Face o evaluare, semnăm contractul, buuun.
2. Dacă tot au evaluare, întreb și de cablu TV. Agentul cu care lucrez pentru fibră optică îmi spune că nu au ofertă de TV. Hm, ok, mă gândesc, înseamnă că sunt în aria UPC.
3. Trec vreo două săptămâni, îmi cumpăr TV, sunt gata să-mi trag și eu cablu, să intru în rândul lumii.
4. Sun la UPC, UPC-ul îmi spune că nu au deloc acoperire în zona mea. Dubios!
5. Sun la RDS, de data asta chiar la numărul de suport clienți, o iau deci de la zero. Și ei îmi spun că nu au acoperire pe strada mea.
6. Mă scarpin în cap, ușor nedumerit, dar, dacă am învățat ceva în ultimele două luni, este că (1) niciodată să nu spui niciodată și (2) numerele de asistență clienți sunt pentru loseri; e mult mai potrivit să cunoști pe cineva, să ai deci așa, o relație.
7. Întreb pe cineva de pe stradă de la mine, care-mi spune că are numărul băiatului de la RCS, X îl cheamă, care face lucrările în zonă, că-l vede tot timpul pe stâlp.
8. Îl sun și eu pe X, vine la mine acasă și în 30 de minute am cablu. Analogic. Ocazie cu care am căscat și eu ochii și am observat că deja cablul era tras până în casă, de la fostul proprietar. Și am suspiciuni că și mergea, probabil cu excepția HBO-ului.
9. Lămurim și misterul: cei de la RCS nu s-au obosit să-mi detalieze că nu au cablu DIGITAL la mine în zonă, dar au din cel ANALOGIC.
10. Rămâne să mă duc eu în câteva zile la filiala RCS să semnez și contractul. X îmi promite că până atunci ajung și datele în sistem. Îl cinstesc bine și purced să mă uit la cablu. De împrumut.
11. Mă duc peste vreo 5 zile la RCS, unde domnul de la vânzări mai să mă bată, că de ce vin eu la semnat contractul când nu s-a făcut încă o evaluare. Încerc să-i explic, că să vedeți, că fibra, că X, că probabil nu mai e nevoie de nicio evaluare, dar nimic. Rămâne să mă sune ei când fac evaluarea. Zic în gând, știi ceva, jemanfiș, am deja cablu, mai căutați-mă voi.
12. Mă sună după vreo săptămână, victorioși, „gata, am verificat, poftiți să facem contractul!”. Mă duc, semnez, rămâne că mă sună ei într-o săptămână-două să vină să facă instalarea (nu m-am mai obosit să le zic că-mi merge deja, plus că nu voiam să-i fac belele lui X).
13. După numai vreo două zile, țââââr la poartă. „Am venit de la RCS să facem instalarea”. Bravo, prompți băieții! Dar era un tip necunoscut. O fi fost tura a doua? Îi explic, știți, a venit deja colegul și mi l-a făcut să meargă, totul e ok. Tipul, mirat, „cine?”. Îi spun, „X”. La care el, „păi cum X, că X nu mai lucrează la noi de-o lună!”. În cele din urmă, îi zic că totul merge bine și ne vedem fiecare de treaba lui.

Mișto… Acum am o mare dilemă: prind cam 1/2 din canale cu paraziți, uneori supărător de mulți. Pe de altă parte, prind toate canalele și plătesc numai pachetul de bază. Oare să-i chem sau să nu-i chem? 😀

Dacă am avea un logo de țară, ar fi „Romania. We streamline nothing!”