august 2006

Azi am stat dimineaţa la hotel, că n-am mai avut răbdare să ies. Daria s-a dus să vadă două galerii de fotografie. Eu am răspuns la poşta pentru DEX online, că iar se adunaseră câteva zeci de mesaje. Plus că mi-au găsit un bug de securitate foarte nasol, puteau să compună un URL cu care să vadă orice fişier de pe server. Încă un motiv pentru care trebuie să-mi iau găzduire pentru DEX online. Dacă sparg dicţionarul n-au mare lucru de furat, oricum totul e free software. Dar scrisorile de la admiratoare, alea-s numai pentru ochii mei!

După-masă am fost să vedem trei zgârie-nori pe dinafară: Flatiron Building, Chrysler Building şi Rockefeller Center. Era însă cam neplăcut, pentru că începuse înghesuiala de după-masă. După care, seara ne-au invitat Tavi şi Magda pe la ei (ei stau în New Jersey). Bine am făcut că ne-am dus, că gătesc bine! Mergeam cu trenul către ei şi îmi aminteam cum mergeam eu acum 7 ani să-i vizitez pe Cristi şi Andreea la Rutgers. A fost emoţionant cu trenul, ce mai!

Îmi pare bine că am văzut „The Big Apple”, cum îi zic New Yorkezii New Yorkului, dar îmi pare şi mai bine că am apucat să ne vedem cu aşa multă lume de vază. Mâine o luăm înapoi, că ne-aşteaptă căsuţa noastră. Şi billurile, şi dentiştii, şi şcoala, şi munca la DEX online, şi tone de spam, şi zeci de mailuri la care n-am răspuns zilele astea, şi şase ore pe avion, şi împachetat/despachetat… Dar ce contează, important e că nu mă aşteaptă serviciul!

Cam aşa ne-am petrecut noi ziua de marţi. Am luat vaporul în jurul Manhattanului, o croazieră de trei ore. Am avut un ghid care a vorbit aproape încontinuu, dar nu era obositor pentru că ne-a arătat tot felul de chestii inedite. Am dat turul Statuii Libertăţii, am trecut pe sub toate podurile şi pe lângă zgârie-nori şi ne spunea poveşti despre fiecare. Şi era foarte pontos, dacă era să-l crezi el construise toate blocurile şi dăduse mâna cu toate personalităţile. Nordul insulei este mult mai deluros şi mai împădurit şi pe alocuri chiar iese la vedere stânca din care e făcută insula. A plouat încontinuu, dar vaporul era acoperit aşa că a fost ok. Doar că nu puteai vedea prea departe. Şi aveau şi un bar, bineînţeles, doar nu m-aş fi îmbarcat trei ore fără să mă asigur că am unde bea o bere la preţ de speculă.

Seara am ieşit iarăşi cu Leuţ să ne cinstim cu vinuri şi cocteiluri. Bravo nouă!

Ce-am mai observat în rest prin New York: sunt foarte paranoici cu siguranţa. Probabil de la atentate li se trage, dar în metrou anunţă din cinci în cinci minute să „rămâneţi calmi” (mai lipsea să zică „mergeţi la locurili voastre”). Şi dacă observi ceva nelalocul lui, trebuie să anunţi un poliţai („if it looks suspicious, it is suspicious”). Sunt multe locuri pe care nu le mai poţi vizita, de exemplu nu mai poţi urca în capul Statuii Libertăţii.

Şi de asemenea, nu prea se pricep să trăiască în înghesuială. Îmi amintesc mult de bucureşteni, sunt extrem de nesimţiţi. De exemplu, bicicliştii trec razant pe lângă tine, eventual şi mergând pe contrasens, în timp ce tu traversezi strada pe roşu. Iar pietonii merg toţi încet şi pe mijloc.

Îmi place însă atmosfera foarte mult, odată ce apuci să ieşi din mulţime. Sunt mii de restaurante şi baruri (cafenele şi scandaluri) şi pe orice străduţă sunt 5-6. Şi toate pline, ceea ce e şi firesc având în vedere că toate au deasupra 10-20 de etaje. Am căutat într-o seară un restaurant în apropiere de hotel, ca să mergem pe jos, şi am găsit zeci într-o jumătate de milă. Şi fete frumoase, indiscutabil mai frumoase decât în California (probabil din cauză că astea se şi piaptănă). Dar chiar şi aşa, nu cred că aş rezista să stau în înghesuiala asta, eu care mă credeam orăşean. Cred că San Francisco sau Boston au un echilibru mai bun între densitate, atracţii şi puturoşenie.

Metroul e bestial, în afara căldurii înfiorătoare de vara. Vine des şi merge peste tot. Cred că în general e mai practic chiar şi decât taxiurile, pentru că pe sus e trafic. Singura chestie e că în weekend închid multe staţii şi trebuie să improvizezi.

Şi un mic detaliu: aici este cald afară, sufocant de cald în staţiile de metrou, şi gerul Bobotezei în metrouri, unde au aer condiţionat. Aşa că trecem de la cald la frig, transpirăm şiroaie şi facem ţurţuri, de parcă am fi la menopauză.

Astăzi am dovada irefutabilă că în mine zace un mare artist! Am fost la MoMA, muzeul de artă modernă din New York. Iată de exemplu unul din tablourile expuse acolo, de Mondrian, celebra Compoziţie cu roşu, galben şi albastru:

Păi aşa am făcut şi eu, încă din clasa a doua! Îşi mai aduce cineva aminte de „Să ţesem frumos”? De asemenea, iată un alt tablou pe care nu l-am făcut, deşi m-am gândit la el, dar n-am crezut că o să-l pună cineva pe un perete (Barnett Newman, Vir Heroicus Sublimis):

O altă categorie de picturi care m-au siderat (na, că pentru un incult ştiu ceva cuvinte) sunt cele care o iau complet pe arătură. De exemplu, tabloul de mai jos se numeşte Dinamismul unui jucător de fotbal. N-oi fi eu sportiv, dar ăla sigur nu e un fotbalist, nici măcar după ce i-a tras Marius Constantin două picioare:

Au fost câteva tablouri, puţine, care mi-au plăcut, de exemplu Starry Night al lui van Gogh, dar cam atât. Am aşteptat vizita asta la MoMA cu oarecare interes, în speranţa că poate n-am avut eu ocazia să văd nişte artă modernă de calitate, dar cred că chiar nu-i de mine. N-o înţeleg, nu-mi trezeşte nici un fel de emoţii, decât poate enervarea că am dat $20 pe bilet. Am încercat, am mers răbdător prin toate sălile şi acum şi cu alte ocazii, am văzut picturi şi sculpturi, am ascultat şi muzică atonală la viaţa mea, dar nu-s de mine. Mie daţi-mi-i pe Dürer şi pe Palestrina, pe ei îi înţeleg.

Şi aşa am fugit eu urlând de la MoMA şi am stat două ore liniştit pe laptop şi m-am mai ocupat de DEX online. Au început voluntarii să folosească Dex Flex şi să flexioneze cuvinte, şi acum încep să iasă la iveală diversele hibe şi limitări ale sistemului. O să am de lucru când ne întoarcem în San Francisco!

Seara am fost la un restaurant franţuzesc unde am mâncat bine: Les Halles. În New York, prima oară în America după multă vreme, m-am simţit prost că am ieşit la restaurant în tricou. Aici lumea chiar îşi pune o cămaşă când iese în oraş.

Tot plouă în fiecare zi şi devine enervant. Nu foarte mult, câteva ore, dar destul ca să te ude şi să te streseze. Oricum, am ieşit şi duminică, cu Mugur şi cu Julieta. Ne-am dus către Peer 17, unde e ceva gen Peer 39 din San Francisco: o adunătură de restaurante, magazine de nimicuri, acrobaţi, vapoare, lume ş.a.m.d. Dar foci n-au, cu asta i-am tăiat! Pe urmă am mai omorât vremea printr-o librărie, de unde Daria şi-a mai cumpărat nişte albume foto (să vedem unde le mai pune). Ne-am întors la hotel, că ploua în continuare, şi după ce am mai stat prin cameră am ieşit să căutăm o cofetărie, că voiau fetele. Şi am nimerit la Chez le Chef, unde parcă intrai în căsuţa din turtă dulce a vrăjitoarei. Era mic şi plin de dulciuri, iar bucătarul, neamţ, dar trăit mult şi prin Franţa, arăta exact ca pe website, cu nişte favoriţi zburliţi în sus şi albi. Aşa că i-am dat cu cremă de zahăr ars şi cu marţipan, că doar n-o să venim mai slabi din New York, să zică lumea că nu ne-a priit!

Seara am trecut pe la Leuţ, am băut vin şi bere şi am stat de palavre. Foarte frumos! Luni însă e de rău, mergem la MoMA! Şi nu cred că pot să răcesc brusc şi să lucrez de acasă 🙂

E greu să-ţi imaginezi ce aglomeraţie este în oraşul ăsta până nu vezi cu ochii tăi. Şi am auzit că se poate şi mai rău, de exemplu în Hong Kong. E greu să te dai la marginea trotuarului dacă vrei să faci o poză sau să te uiţi în ghid, oriunde stai eşti în calea cuiva (şi New Yorkezii nu se sfiesc să dea peste tine). Ieri ne-am dus prin Little Italy şi prin Chinatown. Little Italy se cam micşorează pentru că intră Chinatown peste ea; din ce am văzut noi, e numai câteva intersecţii în sus şi în jos pe Mulberry Street. Şi e mare păcat, pe vremuri avea o istorie bogată, cu mafioţi, cu oameni ciuruiţi de gloanţe, cu străzi întortocheate unde se făceau ambuscade…

Am mâncat la o bodegă chinezească super-ieftină, dar care era trecută în ghidul nostru. Într-adevăr, a fost minunată, dar era scăldată în atâta grăsime, că parcă-mi simţeam inima cum se chinuie să pompeze. Eu de exemplu mi-am luat „Spicy double cooked pork”, care erau felii de ceva gen kaiser, fierte într-o zeamă grasă şi sărată cu bucăţi de ardei iute (cred că erau zece ardei iuţi în porţia mea). Dar am fost cuminte şi am mâncat tot, mai puţin ardeii în sine.

Pe seară au venit Mugur şi cu Julieta din Boston (special ca să ne vadă pe noi!). Am mâncat la Bubba Gump, un local făcut în cinstea unui personaj din Forrest Gump. Nebunie mare, am stat vreo jumătate de oră la coadă, iar când ne-a venit rândul ne-au strigat împreună cu alte douăzeci de persoane şi am avut un mic concurs unde ne întrebau chestii despre film şi cine răspundea corect primea o prăjitură. Am avut grijă să nu răspund la nici o întrebare! Dar mâncarea a fost bună (carne cu cartofi).

La sfârşit, am coborât în Greenwich Village şi am bătut străzile căutând un bar. S-a schimbat mult village-ul faţă de ce-mi aminteam eu. Eu ştiam că e un loc de artişti boemi, dar acum erau numai baruri scumpe şi cozi peste tot. Asta e problema când oamenii cu bani îşi închipuie că pot să fie şi ei artişti boemi în Greenwich Village (sau Vama Veche). Până la urmă, am găsit un bar numit The Baggot Inn, unde atmosfera era frumoasă, dar muzica era înfiorător de tare (aveau o trupă care cânta rock destul de bun). N-am înţeles niciodată, nici măcar înainte să îmbătrânesc (comparativ cu 18-20 de ani), de ce muzica trebuie să urle într-un bar până la a face imposibilă orice conversaţie. Poate toată lumea trage pârţuri şi trebuie acoperite cu ceva?

Aşa că după prima bere am plecat, am cumpărat ceva de băut şi ne-am dus înapoi la hotel, unde am stat de poveşti cât am avut noi chef.

Aşa îşi alintă New Yorkezii Muzeul Metropolitan de Artă. Nu prea ai ce alinta la el, pentru că este enorm. Dar, în cazul ăsta, „bigger is better”! Am stat acolo vreo şase ore, iar Daria a rezistat vreo nouă. La început am fost amândoi în zona egipteană, la templul din Dendur. Ăsta e un templu antic din Nubia pe care egiptenii (moderni) plănuiau să-l scufunde, împreună cu alţi kilometri pătraţi, ca să facă un baraj şi un lac artificial. Dar, fiindcă americanii au sprijinit foarte mult proiectul, le-au dat lor templul să facă ce-or şti cu el. Şi americanii l-au pus la muzeu, în amplasamentul lui natural, într-o sală cât Polivalenta cu tavan de sticlă. Şi or să facă şi un fel de piscină în jurul lui! E o chestie, să ai atâta istorie în ţara ta, încât să-ţi permiţi să inunzi un templu de 2.000 de ani.

Pe urmă ne-am despărţit, Daria s-a dus pe la chestii mai moderne, de care eu fug ca dracul de tămâie, aşa că eu m-am dus la colecţia de instrumente muzicale, de unde n-am mai ieşit vreo două ore. Nu e mare, are doar o sală mare de instrumente europene şi una din restul lumii, dar e extrem de bine documentată. Ne-am luat ghiduri audio şi au fost de mare folos aici, pentru că la multe instrumente aveau fragmente muzicale în care îţi arătau cum sună instrumentul ăla (de exemplu, un clavecin făcut acum peste 300 de ani). Multe din ele erau un pic dezacordate din cauza vârstei şi sunau un pic fals, dar oricum. Cred că trebuie să fie o onoare să cânţi la aşa un instrument. Cam cum aş programa eu pe ENIAC 🙂

E foarte curios că instrumentele aşa cum le ştim noi nu există decât de 100-200 de ani. Înainte nimic nu era standardizat: forma, mărimea, numărul de corzi puteau să varieze. Unele chitare, de exemplu, aveau, sub corzile normale, încă nişte corzi „simpatice” pe care nu le puteai ciupi, dar care rezonau când le atingeai pe cele obişnuite, pentru a produce un sunet mai bogat. Şi am mai aflat o chestie care m-a şocat: viorile nu au bare transversale pe coadă! Adică violoniştii trebuie să înveţe după ochi unde să pună degetul pentru diversele note!

La prânz am mâncat tot la muzeu, într-una din cele patru sau cinci cafenele pe care le au. Problema a fost că era un frig de zile mari în sala aia, probabil ca să te gonească să mai vezi nişte artă.

După-masă Daria s-a dus la sălile de pictură europeană, dar pe mine m-a atras mai mult colecţia de obiecte din Orientul Apropiat. Cele mai vechi erau de la începutul Asiriei, de acum vreo 10.00 de ani! Şi după aia o luau din aproape în aproape, cu diversele civilizaţii care s-au format în zonă, plus turcii şi macedonenii care mai invadau zona ocazional (dar asta prin mileniul I î.d.H., când probabil sumerienii şi babilonienii se săturaseră de atâta civilizaţie şi au zis, „lasă-i mă şi pe ăştia să ne invadeze”).

Şi aşa am fost noi la Met. Seara am ieşit iar cu mai mulţi colegi şi am fost la un bar pe gustul meu: bere la carafă, carne şi cartofi! După care am bătut străzile vreo oră în căutarea altui bar, prin zona Washington Park.

Joi ne-am dus la o expoziţie de fotografie pe care a vrut Daria să o vadă. A fost mişto, era unul Weegee care cică a fost fotograf de ziar şi fotografia tot felul de personalităţi, accidente, crime, inculpaţi etc. Mai erau şi nişte poze făcute de unul (sau una?) Atta Kim, care erau realizate prin diverse tehnici de suprapunere şi expuneri foarte lungi (unele de peste 24 de ore).

După-masă a cam plouat, dar a fost tot răul spre bine. Ne-am dus la Empire State Building şi nu era prea coadă, am stat doar vreo 20 de minute până să urcăm. A fost haios, am făcut o grămadă de poze de sus şi au ieşit interesante pentru că era un pic ceaţă. Am luat şi ghiduri audio, care erau făcute de o voce de New Yorkez tipic, ceva gen Joe Pesci prin filmele cu mafioţi.

După care seara am fost la „oyster bar”, unde eu n-am mâncat stridii, pentru că mi se par prea băloase. Am mâncat însă hering, creveţi şi… fâţe! Şi au fost nemaipomenite. Întotdeauna m-am întrebat de ce peştii mari trebuie curăţaţi, iar fâţele le putem mânca cu tot cu stomac intestine şi ce mai au ele pe dinăuntru. Dar am putut!

Acum că a făcut Steaua aşa o ispravă, şi dacă a trecut ceva vreme de la ultima bădărănie debitată de Becali şi de la ultima cotonogeală aplicată de Meme Stoica, pot şi eu să mă bucur că sunt stelist. Am fost la prânz la Romanian Garden, un restaurant românesc din Queens, unde am luat un prânz veritabil românesc (fiecare al doilea cuvânt de la mesele vecine era „mă-tii” sau „mea”). Dar e meci, cum poţi să nu-ţi încurajezi echipa? Am ajuns cu ceva întârziere, am ratat golul belgienilor şi intervenţia de zile mari a lui Carlos, dar din primele minute când m-am uitat era evident că Steaua n-are cum să nu bage şi ea goluri.

Iar mâncarea, ca să fac o paranteză, a fost bună. Mi-am luat o ciorbă de burtă şi o tochitură şi ambele mi-au mers la inimă (probabil şi la propriu…).

În restul zilei, am fost la Muzeul de Ştiinţele Naturii, unde am fi putut lejer să stăm trei-patru zile întregi. E enorm şi pare foarte bine ţinut la zi cu ultimele descoperiri (am văzut nenumărate referinţe la descoperiri de după 2000). Am văzut mai mult dinozauri, evoluţia vertebratelor, maimuţe primate şi nişte chestii despre meteoriţi, istoria geologică a Pământului, a sistemului solar şi a universului, dar mai erau multe alte camere prin care am trecut doar în fugă.

Seara am mâncat la un restaurant argentinian şi ne-a plăcut. Eu am încercat un „blood sausage” care semăna foarte mult cu caltaboşul nostru sau cu un sângerete.

Cam asta e. Mâine însă am încurcat-o, mergem la MoMA… Oricum, hai Dinamo şi Rapid!

Ieri am fost la prânz la Google New York. E mişto biroul, l-au aranjat în acelaşi stil cu cel din Mountain View. Au câteva etaje, pe la 15-20, într-o clădire de pe Broadway şi de pe terasă se vede în sus şi în jos pe Broadway.

Pe urmă ne-am dus la Guggenheim, unde expoziţia din sala principală e a unei arhitecte, Zaha Hadid. Aveau modele după diverse clădiri făcute de ea prin toată lumea, şi unele erau chiar foarte reuşite. Dar mi s-a părut dubios să iei toate schiţele ei şi să le prezinţi ca pe o operă de artă (cred că un singur model per clădire era destul, ori ei aveau 20).

Mai rău a fost că erau câteva săli cu Pollock şi Kandinsky şi Picasso, în care să spunem că nu m-am simţit chiar în largul meu. Noroc că am putut să mă aşez pe o banchetă şi să admir exponatele care treceau prin faţa tablourilor, dar chiar şi pentru asta mi-a trebuit multă răbdare. Se pare că există oameni pe lumea asta (mulţi, de vreme ce Pollock e un mare artist) care consideră că a lua două tuburi, unul cu vopsea albă şi unul cu vopsea roşie, şi a împroşca o coală de hârtie e o formă de artă. Bravo mie, înseamnă că în toate taberele în care m-am bătut cu pastă de dinţi mă exprimam artistic. Acum sper că v-aţi lămurit ce grobian sunt.

Pe seară am ieşit şi am mâncat, şi pe urmă am mai băut nişte beri cu Leuţ şi cu Mihai. Trai neneacă!